Petale albe

mai plouă a primăvară
şi-mi râde zarzărul lângă fereastră
secundele în şoapte au să-mi spună
că-i vremea unui început de viaţă

mai plouă a primăvară
cu petale albe de zarzăr
sub raze de soare peste gânduri
mirare de flori printre frunze

cu elixir de iubire plouă
peste licăriri din boabele de rouă
sclipiri de iluzii în revărsare de viaţă
cu păpădii şi multă verdeaţă

fac un salt în timpul de-acum
şi renasc în primăvară
din pământul reavăn
sub ploaia de petale albe

un suflet se zbate , aude
cum frunzele murmură încet
un poem despre viaţă

---

Printre amintiri

rătăcesc printre amintiri
acum când
afară e rece şi plouă

vântul mă izbeşte-n faţă
cu stropii reci
ca o pedeapsă că iar privesc în trecut
îmi cere uitarea
dar mi-e teamă
nu vreau să-mi închid amintirile
şi să le-aşez în lăzi ferecate

plouă şi-n sufletul meu
s-a pierdut bucuria
suflă vântul a pustiu

fiecare lacrimă e un cuvânt
rătăcit printre amintiri
unele triste
altele frumoase
sunt risipite de vânt
şi din gândurile mele
se naşte dorul

Căutare

îmi caut gândul undeva uitat
într-un colţ al sufletului
în rezonanţă cu clopotul duminicilor
caut povestea necuvintelor
despre naştere şi moarte
în singurătatea lor tăcută
durerea trecerii dintr-un plan în altul
când timpul nu contează
şi porţile sunt deschise

tăcere, coborâre în adânc de suflet
absorţie înspre înalt
înveştmântat în veşnicia universului

Călătoria spiritului

sufletul meu e un punct
pe o axă
între nimic şi infinit
legat de alte suflete
în comuniune şi Lumină
lângă masa tăcerii
piatră sculptată în munte
coloană a infinitului
spre imensitatea văzduhului

un fluviu al gândurilor
spală liniştea
şi rescrie adevărul
fiecărei clipe
într-o călătorie a spiritului

în secunda sacră a înţelegerii
te redescoperi
te asculţi şi treci bariere
în pelerinaj pe cărări de munte
spre mânăstire în rugă

câte vise înălţate
şi genunchi căzuţi în rugă
câte lacrimi chiar de sânge
cu iertare se-ncunună

Gând abătut prin timp

îngândurată mă las purtată de ceaţă
de gând visător şi abătut prin timp
el nu mă lasa să zbor
mă ţine aici între două lumi

opreşte fuga şi ticăitul, timpule
pătrunde limpezimea cerului înspre înalt
lasă-mă să zbor, gând amăgitor
tu cel ce-mi pui greutăţi pe umeri
nu-mi mai bate cuie-n minte
şi nici mizerii nu-mi arunca pe glezne
nu-mi mânui , tu , mintea
las-o limpede să vadă adevărul

eu nu judec , încerc să înţeleg
tăcerea timpului rătăcit
în nesfârşitul deşert al iluziilor

în momentul de graţie al iertării
închid gândul în ungherele tăcerii
să se dezvăluie-n lumină de Cuvânt

Braţele mi se întind a zbor

aş râde mereu
de n-aş fi învinuită de nebunia
descătuşării de temeri
şi de lipsa normalităţii

vreau să fiu eu râzând şi vorbind
iubesc viaţa şi vreau să trăiesc beatitudinea
chiar dacă dau greş

de ce n-aş râde
când râsul mi se dăruieşte

în nebunia zilelor mă simt liberă
şi braţele mi se întind a zbor
scăpate de supliciul remuşcărilor
soarele dinăuntrul meu râde
eu zâmbesc acelor ceasornicului

Resemnare

prin valul pământului
cuvântul devine nisip
în îmbrăţişare de timp
ca o absentă iluzie
aidoma vântului
în voia viselor rătăcite

pe acest meleag de cuvânt
lăsat uitat în colb de galop
şi plete ridicate-n coamă
din vise fără noimă
rătăcite în privire şi în gând
caut iubirea
cât mai adânc săpată-n piatră

timpul spulberă visarea
acum când simt că viaţa-i
o clipită-n curgerea ei
şi adâncă-mi e tăcerea în acest val
cu spulberata resemnare de nisip
când eu mai caut surâsul uitat