Iluzii

am coborât şi am urcat
de atâtea ori treptele vieţii
încât am uitat când
am trăit mai intens

uneori mă credeam pe culme
realizam însă că mă inşelam
eram în cea mai joasă vale
ca pe o bandă a lui Mobius
pe care nu-ţi dai seama
de ai sau nu percepţii false

mă hrăneam cu iluzii
momente în care rătăceam
ca într-o proiecţie holografică greşită
pornită din inima rebelă

acum ajunsă la capăt de drum
îmi socotesc paşii
nu mă mai avânt
caut liniştea în sinele
cel mai adânc
ca esenţă a naturii mele 

sunt gânduri care-şi pierd
irişii obosiţi pe alei de tăcere
în anotimpul durerii
sentimente adunate
din atâtea vise ofilite
ca frunzele ce se pierd în vânt

Halas Elena Dorina

De-aş fi

de-aş fi copac
mi-aş înfige rădăcinile adânc
în pământul pădurii dese
vântul ar foşni prin frunze
soarele mi-ar da bineţe
şi-am cânta împreună

de-aş fi picătură de ploaie
împreună cu alte milioane
am face călătoria minune
ce pare sfârşitul
transformat apoi în renaştere

sau munte să mă înalţ
să susţin cu braţele mele cerul
să fiu piatra de credinţă
în faţa măreţiei creaţiei Divine
acolo izvorul iubirii ar curge

rădăcină aş vrea să cresc
cu sete să sorb iubirea
din seva pamântului
s-o urc apoi contra firii
prin tulpină pentru frunze
pentru copac , pentru munte

pentru tine sunt doar gând
al trupului rupt din pământ

Halas Elena Dorina

Fire de lumină

întrevăd mugurii unei speranţe
fire de lumină răsfirate-n evantai
folosesc un fir
pentru a ghida cuvintele
în şoapte dulci pe aripi de îngeri
iau un fir de întuneric
şi altul de lumină
le împletesc
apoi le ascund printre milioane de fire
în străluciri măiestre
răsfrânte în picături de rouă
în zorii zilei noi
iar ochii gustă din auriul luminii
prins în roşul macului
în galbenul lanului de grâu copt
cu albăstreaua şi violetul ciulinului
alături de verdele ierbii
culori de vis
purtate pe aripi de fluture hoinar


Halas Elena Dorina

Mărţişor

încă ninge
şi fulgii se-aşează
în pagina mea
cu rânduri roşii
pe foaia albă

ei acoperă ce-am scris
eu chem Zefirul
să-mi încălzească versul
uimit de albul cernut

peste tot
fire împletite
din alb sidef prea blând
cu roşu curgând
ca un legământ între fire
prins în hora versului alb

mărţişorul

talisman solar
este erupţia vieţii
pe neaua iernii învinse

Halas Elena Dorina

Călătoria spiritului

sufletul meu e un punct
pe o axă
între nimic şi infinit
legat de alte suflete
în comuniune şi Lumină
lângă masa tăcerii
piatră sculptată în munte
coloană a infinitului
spre imensitatea văzduhului

un fluviu al gândurilor
spală liniştea
şi rescrie adevărul
fiecărei clipe
într-o călătorie a spiritului

în secunda sacră a înţelegerii
te redescoperi
te asculţi şi treci bariere
în pelerinaj pe cărări de munte
spre mânăstire în rugăciune

câte vise înălţate
şi genunchi căzuţi în rugă
câte lacrimi , chiar de sânge
cu iertare se-ncunună

Halas Elena Dorina

Printre rânduri

mi se rătăcesc mii de gânduri
venin cu semn de întrebare
aruncat în spaţiu
de limba şarpelui demonic
suflet biciuit
de sfârcul fulgerelor zării

în miez de noapte
gânduri îmi vorbesc
vorbele foşnesc
când le aud în taina sfântă
a unui mugur
uimirea fericită e a sufletelor
care se caută mereu
cuvintele zboară
descătuşate din închisoarea gândului
ca printr-o vrajă

le-am lăsat să zburde
pe câmpul sufletului meu
iar ele nescrise mi-au degustat
atent fărâme de vise
lăsându-mă pustie


Halas Elena Dorina

Cartea zilei

Murmurul neauzit al vieţii
este simfonia în faţa căreia 
coralul spiritului pluteşte în cântec
acolo
ascund geamătul inimii
după ploi  curate
sufletu-mi tace şi un fior
în miezul lui se zbate
după gândul rătăcit şi uitat
într-un colţ al memoriei

lumea a amuţit
nimeni nu vorbeşte în cuvinte
ceva ne uneşte tăcut
fire nevăzute ne ţes într-un tablou
suntem doar gând şi vibrăm
cuvintele nu mai au sens
îşi pierd înţelesul

ne salvează metafora
sintagma poetică
puterea de a vedea dincolo de cuvânt
de limitări şi de aparenţe
în largul evantai de sunet şi culoare
în exprimarea vieţii
printre noi paradigme
cu o magie uluitoare
e forţa visului
care irumpe în realitate
şi nu e doar muzică
ea dizolvă muchiile şi colţurile
topind formele fără contur
ale tristeţii şi durerii
le lasă apoi să se dizolve
în marele abis
ca-ntr-o muzică vie